SFANTUL IERARH NICOLAE

“MILA SI ADEVARUL MERG INAINTEA TA”

                                                                                                                           Psalmul 88,14

 

Sf. Ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinți ai creștinismului. Nu e nici Sf. Ioan Gura de Aur, a cărui sfântă Liturghie se săvârșește mereu. De ce? Ne-ar putea explica cele doua calități ale marelui ierarh.

Dragostea de popor – pana la sacrificiu; si

Dragostea de Iisus – dragostea de Adevăr.

Deci “mila si adevărul” pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Constantin cel Mare l-a găsit pe Sfantul Nicolae in temniță. Prin edictul Impăratului de recunoaștere a creștinismului ca religie de stat, de la anul 313, Sf. Nicolae, dimpreună cu toți creștinii de prin temnițele imperiului roman, sunt puși in libertate.

La anul 325, când Împăratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toata creștinătatea, printre cei 318 Sfinții Părinți ai lumii si ierarhi era si Sfântul Nicolae.

Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus.

Atunci s-a cunoscut râvna Sfântului Nicolae pentru Adevăr, care a si trecut măsura. Căci Sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie in plin sobor pentru hulirea lui: că Iisus n-ar fi Dumnezeu, ci numai o făptura a lui Dumnezeu.

Deci Sfinții Părinți, amarând-se pentru palma pe care a dat-o Sfântul Nicolae lui Arie, i-a luat omoforul arhieriei.

S-a arătat însă Maica Domnului unuia dintre îmbunătățiții Părinți si le-a poruncit sa-i dea omoforul înapoi, că plăcută a fost Domnului râvna Sfântului Nicolae.

De atunci, pe icoana Sfântului Nicolae e zugrăvită Maica Domnului si Domnul Hristos, dând-i omoforul arhieriei înapoi.

Poate ca aici sta o taină a sfințeniei lui: in capacitatea lui de a aduna suferința. Suferința pe care o aduna de la toți, ii făcea iubirea mai strălucitoare. Suferința si iubirea se cresc in progresie una pe alta, in sfinți. Așa se face că inima lui era o mare in care se revărsau toate lacrimile si durerile pământului si găseau alinare. Cred că aceasta e o taina a “luminătorilor lumii”.

De altfel toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu oamenilor, după mutarea sfântului, nu au alta explicație, decât că sunt un răspuns pe care li-l da Dumnezeu, pentru iubirea lor de marele ierarh. Caci Dumnezeu e făcătorul de minuni in sfinții Săi, indiferent daca sunt in lumea aceasta sau s-au mutat in cealaltă.

Dar marea minune – si din ce in ce mai rara intre oameni – e tocmai aceasta lumină a inimii, căreia Dumnezeu nu-i pune hotar mormântul. De aceea Dumnezeu o laudă cu fapte mai presus de fire, cinstind cu ele pomenirea iubiților Săi: iubitori de oameni, sfinții.

Dumnezeu o lauda cu faptele mai presus de fire.

Sa o lăudam si noi… măcar cu vorba!

 

Extrase din: Părintele Arsenie Boca - „Cuvinte vii”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 249-251.

 

Gastenboek

Laat een bericht achter in ons gastenboek!

gastenboek

Ga naar boven