Luca 16:19-31.
Prin pilda bogatului anonim si a săracului anumit, Lazar, Revelația arunca lumini decisive asupra soartei omului pe pământ, pe planul lumii, precum si asupra urmărilor, cu necesitate, pe planul veșniciei…
Omul trece prin moarte ca printr-o poarta. Dar dincolo de poarta are întinsa înainte, așteptându-i-l, veșnicia in care a trăit vremelnicia.
Bogăția l-a făcut pe om egoist, materialist, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat sufletește, nu si-a format chip nemuritor de a fi.
Pe Lazar, bubele si sărăcia l-au desfăcut din înlănțuirea cu viața. El rabdă in nădejdea ca nu va fi tot așa, in nădejdea unei dreptăți a lui Dumnezeu. Nu s-a înșelat in credința sa. Toata suferința si meditația sa, meditație simplificata desigur, dar existențiala foarte sigur, au realizat din Lazar un cetățean spiritual al Cerului.
Nici bogăția in sine, precum nici sărăcia in sine, n-au calitatea de a te osândi sau ferici pe planul veșniciei. Atitudinea sufletului fata de ele e aceea care determina veșniciile. Pot fi bogați care se mântuiesc si pot fi săraci care se osândesc. Unul a lăsat sa i se scrie pe piatra mormântului: “Ce-am dat, am câștigat; ce n-am dat, am pierdut!”
Dincolo de cele văzute, in fondul lor, al răsfrângerii lor in suflet, e Raiul si Iadul: doua posibilități ale libertății tale, doua eternități paralele, aici stându-ti amândouă la îndemâna, dar dincolo cu o prăpastie de netrecut intre ele.
Umblând, am băgat de seama ca aproape la toate porțile bogaților a pus Dumnezeu cate un Lazar. Multora li l-am arătat si le-am atras aminte de rostul lui.
Bubele lui Lazar si toata mizeria lui cutremura, firește; dar fiori de groaza ne cuprind când, sub strălucirea trupeasca a bogatului, vedem ascunsa neagra mizerie a unui suflet fără nici o virtute, un om decăzut tuturor păcatelor, tuturor bubelor spurcăciunii, pe care nu i le lingeau nici câinii. Pe acestea i le gâdileau doar dracii.
Înmormântarea a fost deosebita.
A bogatului cu surle si prieteni, plâns de toți.
Lazar: dus de aprozii orașului, ca o mortăciune.
Pe unul îl așteptau dracii.
Pe Lazar, Îngerii.
Doua destine diferite, ca de la Cer la Iad. Justiția divina e oare nedreapta? – Nu. Scrie despre ea ca: “Judecata e fără mila celor ce n-au făcut mila!” Prin urmare e cu dreptate: singur te-ai scos din împărăția milei, neavând grija sa intri, in vremea sortita pentru aceasta pe pământ. Si mai scrie: “Mila si Adevărul ajung înaintea Ta”. Prin urmare iubirea si cunoașterea adevărului, împlinirea iubirii si mărturisirea Adevărului sunt cele ce ne cresc făptura noastră pana la măsura de persoane ale Împărăției. – Si: “Dumnezeu e Adevărul” si “Dumnezeu este iubire”.
Nu-i destul sa faci fapte bune: trebuie sa te faci tu însuti bun. Numai fapta buna, săvârșită adesea, te îmbunătățește. Faptele bune, pe lângă rostul real ce-l au de-a ajuta pe Lezării lumii, mai au si rostul ca sa-ti facă ție bunătatea, milostivirea, iubirea: a doua natura. Si își împlinesc rostul acesta, al doilea, cu atât mai degrabă, cu cât nu se urmărește acesta. E bine a face binele ca pe un lucru de la sine înțeles, simplu si firesc, cum răsare soarele.
De fapt nu e vorba de o a doua natura ci de revenirea la natura noastră primara, de obârșie, la care ne readuce Iisus.
Dumnezeu a făcut totul din partea Sa. Mai urmează partea din partea noastră.
Deciziile aceste sau nepăsarea de ele, hotărăsc simplu si decisiv de veșnicia noastră.
Mai hotărâtor nu se poate vorbi!
Fragment din: Părintele Arsenie Boca – “Cuvinte vii”, Editura Carisma, Deva, 2006, pp. 154-157.
Luca 16:19-31.
“Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vizon, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui. Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Și, în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și el, strigând, a zis: Părinte Avrame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; și acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și, peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avrame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.”
